Sunday, June 01, 2008

Photobucket

Ruga

Afara-s norii grei, si ploua cu galeata,
Iar traznetele mii, ca un pacat se-aprind.
Eu stau la geam, si-n minte, cuminte imi sta fata,
Cu trupul gol, curata, si-asteapta s-o cuprind.

...

In suflet imi doresc licoarea calda, dulce,
Imbietoarea miere, a buzelor fierbinti.
Dar rapait de ploaie, si straluciri naluce,
Imi sterg ca un prosop, iluzia din mintzi,

Cu ochi inchisi, ma rog, acum cu voce tare,
Ca totul sa nu fie, un vis neimplinit,
Ca mare e distanta, si sufletul ma doare,
Ca pierd, pe zi ce trece, fiinta ce-am iubit.

...

Ma-ntorc la ale mele nevoi si bagatele,
Rugindu-ma in gind s-auda prea Sfintitul,
Ca poate-i plictisit, de-atitea rugi a mele,
Si nici el nu mai crede ce-a devenit iubitul.

Sintem doar paminteni, din lut claditi, suflare,
Ce impinziram Terra ca puricii setosi,
Iubirea LUI uitata, mereu in diluare,
Cuprinde-n delasare si ingeri credinciosi.

Ruga-ma-voi la Domnul cu inima zvignind
Ca ruga mea sa-ajunga si-n sufletu-i curat,
Ca ce e mai frumos, pe lume, ca iubind,
Pe sufletu-mi pereche, ce mult am cautat?


Cu ultima suflare, proptit de geamul ud,
Aduc in minte-mi chipu-i, suav si zimbitor,
Caci vocea ei zglobie, si-acuma o aud,
Ma-ndeamna s-am rabdare, sa cred in viitor.

Thursday, August 02, 2007

A changing room, the un-orthodox way ...

This is the story of a brave lady, half human, half saint. Why a saint? Because all her life she did little for herself. Most of her life did things for others. Her devotion to people did not stop with her children. She took care of her aging parents, until they left these pastures, her husband's mother, that reached the wonderful age of 105 and 4 months, another saint ... but that will be another story! Then came her nephews and nieces, their children, and their children's children. At least twice a year all close relatives from both sides of the family met in her house to have dinner, to tell each other stories, to catch-up with the news, and, she made sure that no one would leave her house empty handed. As most Pennsylvania Dutch women do, she would cook for 50, if she knew that 25 will come for dinner.

It must have been her past that polished her soul so beautifully. At young age, she was "farmed out" to a family that could raise her properly. For her hard work on the farm, her parents were sent a sac of corn, a sac of grain and few other things, so they could raise the rest of the siblings. Then, she went to school for few ears in a one room school house, on the edge of the farm. Becoming an adolescent she was returned home. Followed few more years of hardship. Working in her family's bakery store, then in her husband's ice cream shop, while raising the children, she never gave up, never said no to no one. She overcame other tragedies, too many to mention here. Maybe in other stories.

Since her husband retired, her social life improved. They frequently went to play tennis, to dance, cruises, visiting the sick in the hospitals or nursing homes, baby-sitting for relatives and strangers. But, for few years now, she could not play tennis anymore, and day by day the range of movement in her knees were rendering her crippled. She decided that the quality of her life must improve. She did not want to be remembered as an old lady sitting in a rocking chair for the rest of her life. She MUST be involved in her grand children's lives, at least, she said.

So she decided that there must be a doctor out there that makes artificial knees small enough for little people like her. And there he was, not far from my home. Since the operation, she is an inch taller. Her brand knew titanium knees, turned her into a bionic woman and returned to her, her pride.

But enough about serious things. The whole purpose of this post was to suggest that, changing rooms must not be built only in the clothing stores.
The other day, hearing that few coupons and a bonus check were ready to expire, she expressed her wish to spend them, somehow. We went to the store in front of the hospital, purchased a half a dozen blouses that we knew she would like and took them to her room. Suddenly her pains seamed to go away, the range of movement in all her joins were back to normal (she claimed), and a visual inspection of the blouses was not enough. She had to try them on, one by one.
We pretended we did not hear the crunching of her teeth and the grimaces of pain, while her eyes, full of happiness, as of the child getting a new toy, tried each blouse, one by one.

We wished there was a changing room in the hospital.
Friday July 27, 2007 - 12:40pm (EDT)
Strofe ... din rarunchi ...

...

Îți scriu de-aici, hotar spre nicăieri,
Din taina mea, ce o numești de stâncă.
Nu-s singur. Am și eu plăceri.
Tu le-ai uitat, sau nu le mai simți încă.

Copilaria mea, cumva neimplinită,
Trecut-a-mi pe ataturi, dar de folos ... enorm!
M-a învățat devreme, că viața e finită,
Și dragostea să dărui, doar celor ce nu dorm.

C-aiurea stau de strajă, la ochii cei închiși,
La inima ce bate, în ritm de ne-ființă,
La degetul ce doarme, în cirlionți desprinși,
Și nu îmi știe dorul, cel preaplin de-ngăduință.

Cu tâlc ți-e versul dragă, și meșterit prea bine,
Să lase înșelesuri, în suflet de copil.
Și ce folos avea-vor, când vei gândi la mine,
Și voi tăcea, în umbră, cu cuget de senil.


Wednesday August 1, 2007 - 04:54pm (EDT)

Friday, March 23, 2007

Gypsy Accident

Eram de vreo 5 anisori, poate sase. Suparat ca am ajuns acasa prea tirziu sa servesc cina, am decis ca nu voi putea dormii cu matzele ghioraind, asa ca am mers in gradina in spatele casei, am bagat in sin citeva rosii si un castravete, si am plecat la ghiol sa ma intilnesc cu copii din vecini, poate, poate vine unul cu o scoarta de piine, sau un fruct, si va face schimb cu mine.
Cu barbia in piept, si lacrimi in ochi am luat-o pe strada cismelei la vale. Trecui fara sa-mi pasa calea ferata, si ma uitai inca o data in urma, sperind ca vreun copil vecin imi urmeaza pasii. Soarele incetase cu dogoarea lui varateca, pregatit parca sa puna capul jos pe pajistea din spatele satului. De pe deasupra acoperisurilor, imbujorat parca, se uita tinta la mine, prin pinza de umiditate ce plutea peste sat, simtindu-se neputincios sa imi aline singuratatea. Stia el ce stia, ca doar si el avea doar o partenera de joaca, si rar se mai vedeau, el zbenguindu-se mai mult ziua, iar ea, noaptea.
Ajuns la ghiol, gasesc vreo 5 prieteni stind pe buza malului, ce se ridica vreo 10 metrii deasupra pirtiei inguste batatorita de turisti, intre malul de argila si pietrisul alb calcinos de pe marginea lacului. Cu spatele la sat, stind pe fund, dadeau din calciie, care de care mai aprig sa faca o scorbura in mal, unde sa isi rezeme calciile.
De ce, nu mai tin minte, dar poate pentru ca dadusem de un pietroi unde m-am asezat eu, am cerut la toti sa se mute mai la stinga, sa stau si eu cu ei. Agitatia a revenit, dornici fiecare sa ne sculptam scorbura cit mai repede, sa ne proptim calciile bine, si aplecindu-ne cu barbia in pumni, sa urmarim fantasma umbrelor noastre, ce se tirau pe fundul lacului, printre alge vierzi maronii. Ajunse la stuful sclipitor, umbrele noastre se ridicau din ape, catarindu-se parca mai repezite acum, sa culeaga florile de mult uscate, acum doar manunchiuri de puf, cocotate pe prajini firave, leganate alene de briza de seara.
Pina sa termin amintirea, voi face o precizare.
Pe vreme aceea visam destul de des ca zbor. Da, ca zbor, dar intrun fel ciudat. Cadeam de locuri unde nici nu visam ca m-as catara vreodata, stilpi de telegrafi, firful pomilor, sau acoperisul caselor. Deschideam miinile si imi suceam doar corpul, cu picioarele si degetele de la picioare intinse. Pluteam in nestire pina cind se termina visul, cazind pe picioare. Visam asa de des, ca de multe ori, cu ochii deschisi, eram convins ca daca as vrea, as putea zbura. Cu citeva nopti inainte, visasem iar ca zbor, dar de data asta ... cu alt sfirsit ...
Incet, incet umbrele noastre se pierdeau deasupra stufului ca 5 naluci, strecurindu-se undeva departe pe ghiol. Se intuneca deja. Tziganii de pe deal inchideau si ei "pravalia". Fiind de meserie, faceau chirpici cu sutele, zilnic, toata satra. Ba unii mai intreprinzatori, faceau caramida. Asa se intimplase ca in seara aceea, tocmai cind sa termine tziganii de aruncat formele de facut chirpicii, lighianele si caldarile, scule tipice chirpicarilor, un miros de paie arse a navalit peste noi, atragindu-ne atentia spre deal. Chirpicii noi, facuti peste zi, sticleau in umbrele serii. Cei facuti zilele trecute, intorsi pe muchie sa se usuce, aliniati frumos si numarati de bulibasa lor, pareau capete de morminte dupa un razboi otoman.
Pe strada ce ne despartea, un tinar tzigan pe banca din fatza a unei alte carutze, mindru de cei 6 cai ai lui, legati cu friuri de piele, frumoase, astepta sa ii vina puradeii de pe deal. Caruta, la fel de decorata ca si haturile, in culori aprinse, era plina de chirpici uscati, destinati vinzarii a doua zi in centrul satului, ca la licitatie. Nu departe de caruta cu chirpici, o babuta doar ce pusese foc la cuptorul de caramida, asteptind sa se aprinda. Ca un facut, o coloana de scintei zbucneste din cuptor bagind panica in tzigani, ce urlau acum din toti rarunchii, zicind repetat ceva pe limba lor.
Pina sa ne dam noi seama de ce se intimpla, caii se ridicara in doua picioare nechezind furiosi, vireaza spre dreapta si o iau la fuga ingroziti de scinteile ce se indreptau spre ei.Nemaiputind sa ii controleze, tinarul tzigan se ridica in picioare si tragea disperat de haturi sa ii opreasca. Prea tirziu era. Caruta, cu cai, cu tzigan cu tot, trec pe linga mine, doar la un cot distanta, roata stinga rupind buza dealului exact unde fusesem eu pina sa ma mut. Inlemniti, toti shase ne uitam fara sa ne creada ochii cum se prabuseau toti peste mal intrun maldar de de chirpici peste al maldar de carne si oase.
Restul ..., de o viata, incerc sa sterg din memorie fetzele puradeilor ingroziti, culcati pe burta pe buza malului, chemind cu disperare pe taticul lor.
P.S. Se pare ca visul meu ce se terminase abrupt cu mine rostogolindu-ma neputincios prin aer ... a fost cit pe ce sa devina realitate !

Thursday, March 15, 2007

Tziganiada in sase ...

Eram de vreo 5 anisori, poate 6. Pe vreme aceea visam destul de des ca zbor. Da, ca zbor, dar intrun fel ciudat. Cadeam de pe locuri unde nici nu visam ca m-as catara vreodata, stilpi de telegrafi, firful pomilor, sau acoperisul caselor. Deschideam miinile si imi suceam doar corpul, cu picioarele si degetele de la picioare intinse. Pluteam in nestire pina cind se termina visul, cazind pe picioare. Visam asa de des, ca de multe ori, cu ochii deschisi, eram convins ca daca as vrea, as putea zbura. Cu citeva nopti inainte, visasem iar ca zbor, dar de data asta ... cu alt sfirsit ...

In ziua aceea, suparat ca am ajuns acasa prea tirziu sa servesc cina, am decis ca nu voi putea dormii cu matzele ghioraind, asa ca am mers in gradina in spatele casei, am bagat in sin citeva rosii si un castravete, si am plecat la ghiol sa ma intilnesc cu copii din vecini, poate, poate vine unul cu o scoarta de piine, sau un fruct, si va face schimb cu mine.Cu barbia in piept, si lacrimi in ochi am luat-o pe strada cismelei la vale. Trecui fara sa-mi pasa calea ferata, si ma uitai inca o data in urma, sperind ca vreun copil vecin imi urmeaza pasii. Soarele incetase cu dogoarea lui varateca, pregatit parca sa puna capul jos pe pajistea din spatele satului. De pe deasupra acoperisurilor, imbujorat parca, se uita tinta la mine, prin pinza de umiditate ce plutea peste sat, simtindu-se neputincios sa imi aline singuratatea. Stia el ce stia, ca doar si el avea doar o partenera de joaca, si rar se mai vedeau, el zbenguindu-se mai mult ziua, iar ea, noaptea.

Ajuns la ghiol, gasesc vreo 5 prieteni stind pe buza malului, ce se ridica vreo 10 metrii deasupra pirtiei inguste batatorita de turisti, intre malul de argila si pietrisul alb calcinos de pe marginea lacului. Cu spatele la sat, stind pe fund, dadeau din calciie, care de care mai aprig sa faca o scorbura in mal, unde sa isi rezeme calciile.De ce, nu mai tin minte, dar poate pentru ca dadusem de un pietroi unde m-am asezat eu, am cerut la toti sa se mute mai la stinga, sa stau si eu cu ei.

Agitatia a revenit, dornici fiecare sa ne sculptam scorbura cit mai repede, sa ne proptim calciile bine, si aplecindu-ne cu barbia in pumni, sa urmarim fantasma umbrelor noastre, ce se tirau pe fundul lacului, printre alge vierzi maronii. Ajunse la stuful sclipitor, umbrele noastre se ridicau din ape, catarindu-se parca mai repezite acum, sa culeaga florile de mult uscate, acum doar manunchiuri de puf, cocotate pe prajini firave, leganate alene de briza de seara.Incet, incet umbrele noastre se pierdeau deasupra stufului ca 6 naluci, strecurindu-se undeva departe pe ghiol.

Se intuneca deja. Tziganii de pe deal inchideau si ei "pravalia". Fiind de meserie, faceau chirpici cu sutele, zilnic, toata satra. Ba unii mai intreprinzatori, faceau caramida. Asa se intimplase ca in seara aceea, tocmai cind sa termine tziganii de aruncat formele de facut chirpicii, lighianele si caldarile, scule tipice chirpicarilor, un miros de paie arse a navalit peste noi, atragindu-ne atentia spre deal. Chirpicii noi, facuti peste zi, sticleau in umbrele serii. Cei facuti zilele trecute, intorsi pe muchie sa se usuce, aliniati frumos si numarati de bulibasa lor, pareau capete de morminte dupa un razboi otoman.

Pe strada ce ne despartea, un tinar tzigan pe banca din fatza a unei alte carutze, mindru de cei 6 cai ai lui, legati cu friuri de piele, frumoase, astepta sa ii vina puradeii de pe deal. Caruta, la fel de decorata ca si haturile, in culori aprinse, era plina de chirpici uscati, destinati vinzarii a doua zi in centrul satului, ca la licitatie.

Nu departe de caruta cu chirpici, o babuta doar ce pusese foc la cuptorul de caramida, asteptind sa se aprinda. Ca un facut, o coloana de scintei zbucneste din cuptor bagind panica in tzigani, ce urlau acum din toti rarunchii, zicind repetat ceva pe limba lor.Pina sa ne dam noi seama de ce se intimpla, caii se ridicara in doua picioare nechezind furiosi, vireaza spre dreapta si o iau la fuga ingroziti de scinteile ce se indreptau spre ei. Nemaiputind sa ii controleze, tinarul tzigan se ridica in picioare si tragea disperat de haturi sa ii opreasca.

Prea tirziu era. Caruta, cu cai, cu tzigan cu tot, trec pe linga mine, doar la un cot distanta, roata stinga rupind buza dealului exact unde fusesem eu pina sa ma mut. Inlemniti, toti sase ne uitam fara sa ne creada ochii cum se prabuseau toti peste mal intrun maldar de de chirpici peste al maldar de carne si oase.

Restul ..., de o viata, incerc sa sterg din memorie fetzele puradeilor ingroziti, culcati pe burta pe buza malului, chemind cu disperare pe taticul lor.

P.S. Se pare ca visul meu ce se terminase abrupt cu mine rostogolindu-ma neputincios prin aer ... a fost cit pe ce sa devina realitate !

Thursday, February 22, 2007

Da, sa mai treaca timpul. De fapt pe astea le-am copiat de la alt bloghist, dar mi-au dat de gindit, chiar mi-au adus amintiri din tinerete!In liceu, si dupa, faceam competitii cu colegi si colege de a rezolva probleme, ecuatii, inmultiri, impartiri cu numere mari ... fara creion si hirtie, doar in minte !

Cel mai aprig competitor era un coleg rus. De fapt, competiile au continuat si dupa ce am devenit marinar, colegul acesta intrind si el la marina comerciala, pe aceiasi nava cu mine.Dar Dan, rusu, nu era cinstit. Tinea ascunse creioane si hirtii pe nava, intre parime, lipite pe sub balustrade, unde nu te asteptai sa dai de asa ceva. Cind era o problema mai grea, se retragea pe acolo sa calculeze pe hirtie.O data, era pe pasarela, in afara navei, vopsea "prova". M-a surprins ca a rezolva ceva mai complicat mult mai repede decit credeam posibil. Asa ca m-am dus si i-am tras funia de care erau legate vopseaua si pensula, i-am tras pasarela citiva metrii in sus, si l-am chemat de urgenta pe punte.

Rideau docherii ce treceau pe linga nava si citeau calculul lui scris cu pensula pe nava! A fost primul eliminat din competitie!

Sunday, February 18, 2007

Ochi pentru ochi, zimbet pentru zimbet ...

In fiecare saptamina, ca o ceremonie religioasa, merg la un "farmer's market" sa cumpar legume si fructe proaspte, la pret rezonabil. Fatuca din spatele tarabei aduna dolarii si centii in mintea ei (nu are calculator), si cu o privire fara expresie intinde mina pentru bani. De fiecare data gasesc un cuvint sau un gest ce o face sa zimbeasca.

Zilele trecute, fiind trist si dezamagit de evenimentele din ultimul timp, am decis ca mersul la cumparaturi imi va umple golul ce simteam in suflet. Luni, am mers iar sa cumpar legume si fructe. Cu sacosele pline ma prezint la taraba, astept numaratoarea privind fara tzinta, prin ochii fatucai, undeva departe, in gol. "Twenty three dolars and twenty five cents" imi spune vocea ei, ochii ei tzinta intra-ai mei. Stringindu-mi mina cu restul de 3 monede de 25 de centi, in timp ce un zimbet timid i se strecoara in coltul gurii imi spune ... "Don't worry, be happy!".

Saturday, February 03, 2007

Words of wisdom ...

Daca mi-as putea trai din nou viata:
- M-as fi culcat sa ma odihnesc atunci cind ma simteam rau, in loc sa pretind ca pamintul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi…
- As fi ars luminarea roz sculptata ca un trandafir, in loc sa o las sa se topeasca in camara…
- As fi vorbit mai putin si as fi ascultat mai mult…As fi invitat prieteni la masa chiar daca e o pata pe covor si canapeaua trebuie curatata.
- As fi mincat pop-corn in camera "buna" si nu mi-as mai fi facut atitea griji din cauza prafului cand cineva vroia sa aprinda focul in semineu.
- Mi-as fi facut timp sa-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui.
- N-as fi insistat niciodata sa mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasa de vara, ci mi-as lasa parul sa zburde in vint.
- As fi stat intins pe pajiste cu capul pe iarba.
- As fi plans si ras mai putin privind televizorul si mai mult privind viata.
- Dar, cel mai mult, sa am o a doua sansa la viata, as pretui fiecare moment, l-as privi cu adevarat...l-as trai...
- Nu m-as mai agita atit de mult pentru lucruri meschine si marunte…