How much is too much ...

Often we are letting ourselves carried by the waves of our lives, carelessly and passively observing the world, or we busy our lives so much that we risk isolating ourselves from those to whom we are dear. Deciding to either let ourselves carried away uncontrollably in the game of life or pushing own thirst for self improvement to the limits can frequently have disastrous consequences.

Yet, seldom we pull back from our daily lives and evaluate our actions and reactions relating to other people. Little we realize that we and our friends affect each other in ways that we can't even imagine. We can become the world to some and others can become our world. The missmatch between the singular and plural was intentional.

Day in, day out, we meet scores of people, each one bringing along a rainbow of attributes, good and bad, and anywhere in between. More we know these people, more we credit them with merit badges of "desirable as a friend". More people fall in the background, more we discredit them with badges of "questionable friend". We tend to evaluate our friends according to our needs. To accomplish our goal, we either come up with a ridged set of rules of what a friend should be, or conveniently copy from others the trend of discarding the second and third best friends in favor of the one we perceive as first. Even more often, we impose our decisions on to others, demanding to be ourselves raised in their eyes and souls as their "bestest" friend.

All is well in a friendship as long as no obstacles are encountered. We become comfortable in the relationship taking for granted each other and days or weeks pass till we bring into the relationship something new, something romantic, something useful. Yet, God forgive our friends show weaknesses, we quickly remove them from the pedestals we sat them on. And than, a rainstorm of attributes are hurryingly attached to the person and often our frustration is communicated in rude and derogatory words. Suddenly we feel threatened by the loss of our friendship, the only one we strived to maintain, finding ourselves alone and feeling unloved and worthless.

One would argue that selfishness is a good thing, necessary for survival. Is it ?
Another would argue that friendships must be left alone, to grow or die at it's own pace. Should it be?
Yet another would argue that friendships should be built from the ground up, with patience, joy, and if necessary, with lots of sweat.

What do you think :

- Do we put ourselves in the skins of our friends, trying to feel what they feel ?
- Do we choose our words carefully or we succumb to the rush of digging into the hidden vocabulary of forbidden words ?
- Do we choose our words too carefully, willing to draw a better picture of ourselves?
- Do we take the time to define what we really need and how a friend fits in our scheme of things ?
- Do we commit ourselves to a relationship or we play by ear, hoping for the best ?
- Do we know what we want from our friends ?
- Do we know what our friends want from us ?
- Do we know what we have to offer ?
- Do we fit in their time tables ?

Care pe care, intrebare eterna ...

Acum citeva luni am ajuns fara stire abonat la un editorial numit Raspandacul.
Saptamina cu saptamina, de la editorial la editorial, simt ca trec pe acolo din ce in ce mai des sa imi imbib buretele asta setos de cunostinte localizat in tartagutza mea. Azi, intrun moment de luciditate copilareasca am realizat ce ma atrage pe acolo. Este dorinta mea de a-mi umple sufletul cu melancoliile altora.

Fiind un romantic incurabil, citesc unele articole si ma simt renascut, ma simt dornic de a cunoaste lumea prin prizma ochilor altora. Descoper miriade de nuantze in cultura, vorbirea, obiceiurile, visele si revelatiile fiecaruia. Imi place sa simt amprentele lasate de lumea materiala in sufletul fiecarui om.

Este usor sa te miri si sa te crucesti de realizarile marilor arhitecti, desenatori, sculptori sau scriitori. Dar mai intensa este abandonarea personala, deschiderea sufletului, intrarea in rezonantza cu simtzamintele infiripate in sufeltul omului de rind, atunci cind este expus la grandoarea civilizatiei noastre. Toate astea ciupesc o coarda melancolica in harpa sufletului meu.

De ce ? pentru ca pentru mine este un simtamint de alegere benevola de integrare, de participare activa in trairea scopului nostru pe acest pamint.

Oare lumea materiala ne slefuieste viata spirituala, sau vice versa ?

Nedreptate cu doua taisuri ...

Pe Internet întâlnim multe persoane interesante. La prima vedere toate au calitãti nemaiîntâlnite. Totusi, ne plângem cã nu ne gãsim perechea. Nu pentru cã am fi mai buni decât ceilalti, ci pentru cã suntem convinsi cã ne cunoastem pe noi însine la perfectie si suntem siguri ce vrem în viitorul nostru apropiat sau îndepãrtat. Toti dorim sã ne simtim inspirati, conectati, sã apartinem, sã ne fie cunoscutã si înteleasã constitutia noastrã fizicã, spiritualã si sentimentalã. În cãutarea noastrã îndârjitã, ne uitãm la o pozã si la o descriere scurtã si, în mod spontan, suntem convinsi cã stim si întelegem acea persoanã. Ba mai mult, construim o imagine completã (si fantezistã) a acelei persoane, încât, la întâlnire, acea persoanã nu are nici o sansã de a câstiga fiind ea însãsi.

Se spune cã atractia între noi este dictatã de compozitia noastrã geneticã, astfel încât progeniturile noastre sã aibã un cod genetic mai complex, mai sãnãtos. La fel, valorile, credintele si standardele pe care ni le impunem trebuie sã se complementeze. Prin unirea noastrã crestem si ne dezvoltãm. Stagnarea duce doar la înstrãinare, care consumã si distruge relatia.
Nici unul dintre noi nu ne-am lãsa înconjurati de oameni cu care nu ne potrivim pe plan intelectual, afectiv si fizic, în care nu gãsim valori si personalitãti asemãnãtoare. Mai mult, ca partener este drept sã ne fie si plãcut la vedere. Asta nu înseamnã cã suntem superficiali si pretentiosi. Suntem fiinte complexe. Este natural sã dorim pe cineva care sã se armonizeze cu noi, în toti centrii fiintei noastre. În vânãtoarea noastrã pentru partenerul ideal, oare lãsãm timp ca sã fim siguri cã alegerea am fãcut-o constienti de ceea ce ne asteaptã? Nu cumva fortãm lucrurile numai pentru cã ne serveste nouã interesul? Suntem realisti? Cine suntem? Ce ne-a adus pe meleagurile acestea? Ce dorim? Suntem pregãtiti pentru orice eventualitate? Ar trebui sã stim. Ar fi nedrept pentru celãlalt.

Seductia momentului ...

Ce rapidã este seductia momentului, când te îndrãgostesti la prima vedere, si cât putin efort facem sã pãstrãm acest dar, de a fi iubiti.
Alteori, trecem la extrema opusã, fiind cei ce sufocã un suflet, pe care noi suntem convinsi cã-l meritãm. De ce nu ne dãm seama la timp cã orice decalaj în intensitatea sentimentelor unui cuplu poate duce la destrãmarea relatiei, dacã nu existã dãruire neconditionalã si rãbdare de om sfânt? Trecem prin lumea asta oferind si primind, dãruind si cerând, si greu ne dãm seama cât de simplu ar fi dacã ne-am lãsa dusi de valurile vietii, dãruindu-ne fãrã a cere nimic în schimb. Cei ce ne-ar aprecia ne vor fi pururea alãturi, si cei ce vor fi prea orbi sã ne vadã ne-ar lãsa în pace.

În câteva cuvinte, ne subjugãm singuri credintei cã meritãm iubirea cuiva, fãrã sã le dãm de stire cã existãm, sau trãim pururea dezamãgiti cã sufletul pereche nu ne-a gãsit încã. Oare deschidem noi deajuns ochii si inimile?