Acum citeva luni am ajuns fara stire abonat la un editorial numit Raspandacul.
Saptamina cu saptamina, de la editorial la editorial, simt ca trec pe acolo din ce in ce mai des sa imi imbib buretele asta setos de cunostinte localizat in tartagutza mea. Azi, intrun moment de luciditate copilareasca am realizat ce ma atrage pe acolo. Este dorinta mea de a-mi umple sufletul cu melancoliile altora.
Fiind un romantic incurabil, citesc unele articole si ma simt renascut, ma simt dornic de a cunoaste lumea prin prizma ochilor altora. Descoper miriade de nuantze in cultura, vorbirea, obiceiurile, visele si revelatiile fiecaruia. Imi place sa simt amprentele lasate de lumea materiala in sufletul fiecarui om.
Este usor sa te miri si sa te crucesti de realizarile marilor arhitecti, desenatori, sculptori sau scriitori. Dar mai intensa este abandonarea personala, deschiderea sufletului, intrarea in rezonantza cu simtzamintele infiripate in sufeltul omului de rind, atunci cind este expus la grandoarea civilizatiei noastre. Toate astea ciupesc o coarda melancolica in harpa sufletului meu.
De ce ? pentru ca pentru mine este un simtamint de alegere benevola de integrare, de participare activa in trairea scopului nostru pe acest pamint.
Oare lumea materiala ne slefuieste viata spirituala, sau vice versa ?
Aici te recunosc doar pe jumatate…cea in care scormonesti « in melancoliile altora » si esti « ca un burete uscat » dornic de a cunoaste si alte povesti de viata, pentru a te raporta la ele…in rest….nu te gasesc…unde esti ?...te-ai ascuns dupa cuvinte ?...BAUUUU !!!!!!
ReplyDelete