Ce rapidã este seductia momentului, când te îndrãgostesti la prima vedere, si cât putin efort facem sã pãstrãm acest dar, de a fi iubiti.
Alteori, trecem la extrema opusã, fiind cei ce sufocã un suflet, pe care noi suntem convinsi cã-l meritãm. De ce nu ne dãm seama la timp cã orice decalaj în intensitatea sentimentelor unui cuplu poate duce la destrãmarea relatiei, dacã nu existã dãruire neconditionalã si rãbdare de om sfânt? Trecem prin lumea asta oferind si primind, dãruind si cerând, si greu ne dãm seama cât de simplu ar fi dacã ne-am lãsa dusi de valurile vietii, dãruindu-ne fãrã a cere nimic în schimb. Cei ce ne-ar aprecia ne vor fi pururea alãturi, si cei ce vor fi prea orbi sã ne vadã ne-ar lãsa în pace.
În câteva cuvinte, ne subjugãm singuri credintei cã meritãm iubirea cuiva, fãrã sã le dãm de stire cã existãm, sau trãim pururea dezamãgiti cã sufletul pereche nu ne-a gãsit încã. Oare deschidem noi deajuns ochii si inimile?
ma intreb daca, acum, dupa un an, mai gandesti la fel?
ReplyDeletemi-ar place un singur raspuns.....ghiceste-l !