Optimizmul ...

O voi face pe prostul de data asta. Nu ca n-as fi. Cred ca nu exista o prostie omeneasca mai mare decit cea ce ma stapineste acum. Totusi, voi pornii de la afirmarea ca nu am nici o idee ce este optimizmul, ce ar putea fi sau ce are trebuii sa fie acest optimism. Am inceput sa scriu aici, ca sa ma gasesc scriind, simtind nevoia sa ma exprim, sa impartasesc, sa fac risipa de cuvinte, poate poate, printre diaria asta de cuvinte insirate gasesc si eu intzelesul omptimismului.

Aud in stinga si in dreapta ca lumea este in general optimista, ca optimismul rezolva totul, te face mai creativ, mai productiv, mai vazut, mai important, mai bogat, mai inteligent, mai intzelept, mai stapin pe tine, mai fericit.

Oare optimismul este la radacina fiintzei umane? Oare este optimismul ceva interiorizat ca o cutie pandora de unde iei toate resursele necesare sa devii ceea ce vrei sa devii ? Oare, si eu la rindul meu ar trebuii sa fiu mai optimist ?

Nu sint deja ? Sint dar nu imi dau seama? Ar trebuii sa fiu daca nu sint?

Vad plancarde scrise si pictate sau compuse in multimedia cu culori stridente, melodii sacadate si combinatii de cuvinte ce iti sfredelesc creierul sau te transpun intro lume ireala, te fac sa iti ploua in gura sau iti intorc stomacul pe dos. Fiecare vrea sa te convinga ca produsele, serviciile si intentiile lor sint superioare.

Oare, cu optimism au fost toate astea create ?

Multi se caznesc sa promita prin cuvinte cit mai frumoase, mai convingatoare ca iti vor binele, ca sint in tabara ta, ca stiu mai bine ce trebuie sa faci sa fii fericit.

Oare, optimismul vor sa ti-l ridice?

Te aflii intro relatie, te manifestezi asa cum iti dicteaza caracterul, te lasi dus de valuri si nu pui opreliste la nici un sentiment, lasi inima sa se inunde cu prezenta celuilalt, mintea nu se mai abate la altcineva, fiinta intreaga se cutremura de dorinta da a apartine total acelei fiintze. Ceva nu este perfect. Ti se aduc reprosuri. Reactionezi adaptindu-te noilor cerintze. Incepi sa abandonezi unele preconceptii de dragul de a fi totul bine. Devii mai atent la ce spui, la ce faci. Ajustezi planurile facute de ani sa mentina relatia cit mai inclusiva. Incet incet ceva se strecoara in tzsatura fintzei tale facindu-te mai dependent, mai nesigur de ce va aduce viitorul. Devii mai setos sa stii daca toate sacrificiile se merita, de ce visele isi pierd farmecul de ce realitatea pare mai dura, de ce trebuie sa pui un efort mai mare sa mentii relatia.

Nesiguranta zilei de miine ...

La prima vedere, este doar o expresie … citeva cuvinte aparent legate laolalta cu un scop anume. Totusi, daca descoasem un pic expresia, multe intzelesuri pot fi descoperite. Uite citeva:

- "One way" love.
Te simti singur, nostalgic, dornic de o schimbare in viata. Distras de ocupatii mondene, nu dai atentie timpului ce tot trece pe linga tine. Te complaci totusi cu viata, aparent monotona, ca o ciocirlie, care zi de zi se inalta spre soare si incinta natura cu cintecul ei. Te vezi in ochii altora, te simtii in inima altora si esti multumit.
Tocmai cind nu te astepti, tragindu-ti sufletul dupa un zbor si mai inalt, si mai obositor, multumit ca te-a vazut lumea de pe un orizont si mai larg, o pana-ti pluteste pe sub barbie, ridici ochii, si, si .... inima iti face HAC. Soarele parca dogoreste mai tare, briza nu o mai simti, ochii iti scinteie ca doi jaratici. Inima iti bate in piept nebuna, parca gata de a iesi in intimpinarea cuiva, lasind in urma trupul frint, iepuizat.
Zi de zi, seara de seara, zborurile au un scop, au o destinatie, au o dedicatie pentru ciocirlia ce tot aterizeaza pe gardul vecin. Penele parca ii stralucesc mai aprig, mersul parca-i mai tazantos, cintecu-i parca mai zglobiu pe zi ce trece. Intro zi i te alaturi, imbinind cintec si filfiit de aripi, simtindu-te trup si suflet acelei noi aparitii in viata ta. Zi de zi zborurile sint mai lungi, cintecele mai duioase, inima iti trepideaza ca frunza in vint, si fiecare se intoarce obosit pe gardul lui. Orice efort de a ateriza impreuna este evitat, orice vibratie mai intensa in cintecul tau o face sa aterizeze mai departe ... iar tu, te tot intrebi... cit va mai dura ?

- Schimbarea brusca a obligatiilor si dependinta "fericirii" de ceva nou.
Un copil rasfatzat de parinti de mic copil ajunge la virsta cind is se cere sa participe in obligatiile familiei. Fiind rasfatzat is se pare nedrept o asemenea cerinta, si repetat nu face ce is se zice, cum sint copii de cind lumea, anti-autoritari. Parintii pun aceste noi obligatii ca ceva de necontestat, sau si mai rau, amenitza copilul ca daca nu face ce i se spune, nu mai are ce cauta acasa.

- Reflectarea starii sufleteasti a unei persoane care a ajuns la o rascruce de drumuri in viata.
Un calator caruia nu ii sint familiare impejurimile, in genunchi se coboara rostind o rugaciune de disperare la picioarele troitzei de lemn.

- Schimbarea, chiar si temporara a situatiei financiare.
De ani de zile, venitul vine dintrun salariu, sau doua, meritate sau nu. Viitorul pare roz, un numar de vise par realizabile. Intro buna zi o restructurare sau saritul mustarului sefului aduce somajul. Cerul se inoureaza, tunetele reprosurilor partenerului se aud tot mai aproape, mai amenitatoare. Aparent toate planurile facute sint date peste cap.

- Alte exemple vor urma, cu timpul ...

Oare este nesiguranta momentului, sau exteriorizarea nevoii fiecaruia de o asigurare periodica ca viitorul ii va aduce ceva mai bun ?

How much is too much ...

Often we are letting ourselves carried by the waves of our lives, carelessly and passively observing the world, or we busy our lives so much that we risk isolating ourselves from those to whom we are dear. Deciding to either let ourselves carried away uncontrollably in the game of life or pushing own thirst for self improvement to the limits can frequently have disastrous consequences.

Yet, seldom we pull back from our daily lives and evaluate our actions and reactions relating to other people. Little we realize that we and our friends affect each other in ways that we can't even imagine. We can become the world to some and others can become our world. The missmatch between the singular and plural was intentional.

Day in, day out, we meet scores of people, each one bringing along a rainbow of attributes, good and bad, and anywhere in between. More we know these people, more we credit them with merit badges of "desirable as a friend". More people fall in the background, more we discredit them with badges of "questionable friend". We tend to evaluate our friends according to our needs. To accomplish our goal, we either come up with a ridged set of rules of what a friend should be, or conveniently copy from others the trend of discarding the second and third best friends in favor of the one we perceive as first. Even more often, we impose our decisions on to others, demanding to be ourselves raised in their eyes and souls as their "bestest" friend.

All is well in a friendship as long as no obstacles are encountered. We become comfortable in the relationship taking for granted each other and days or weeks pass till we bring into the relationship something new, something romantic, something useful. Yet, God forgive our friends show weaknesses, we quickly remove them from the pedestals we sat them on. And than, a rainstorm of attributes are hurryingly attached to the person and often our frustration is communicated in rude and derogatory words. Suddenly we feel threatened by the loss of our friendship, the only one we strived to maintain, finding ourselves alone and feeling unloved and worthless.

One would argue that selfishness is a good thing, necessary for survival. Is it ?
Another would argue that friendships must be left alone, to grow or die at it's own pace. Should it be?
Yet another would argue that friendships should be built from the ground up, with patience, joy, and if necessary, with lots of sweat.

What do you think :

- Do we put ourselves in the skins of our friends, trying to feel what they feel ?
- Do we choose our words carefully or we succumb to the rush of digging into the hidden vocabulary of forbidden words ?
- Do we choose our words too carefully, willing to draw a better picture of ourselves?
- Do we take the time to define what we really need and how a friend fits in our scheme of things ?
- Do we commit ourselves to a relationship or we play by ear, hoping for the best ?
- Do we know what we want from our friends ?
- Do we know what our friends want from us ?
- Do we know what we have to offer ?
- Do we fit in their time tables ?

Care pe care, intrebare eterna ...

Acum citeva luni am ajuns fara stire abonat la un editorial numit Raspandacul.
Saptamina cu saptamina, de la editorial la editorial, simt ca trec pe acolo din ce in ce mai des sa imi imbib buretele asta setos de cunostinte localizat in tartagutza mea. Azi, intrun moment de luciditate copilareasca am realizat ce ma atrage pe acolo. Este dorinta mea de a-mi umple sufletul cu melancoliile altora.

Fiind un romantic incurabil, citesc unele articole si ma simt renascut, ma simt dornic de a cunoaste lumea prin prizma ochilor altora. Descoper miriade de nuantze in cultura, vorbirea, obiceiurile, visele si revelatiile fiecaruia. Imi place sa simt amprentele lasate de lumea materiala in sufletul fiecarui om.

Este usor sa te miri si sa te crucesti de realizarile marilor arhitecti, desenatori, sculptori sau scriitori. Dar mai intensa este abandonarea personala, deschiderea sufletului, intrarea in rezonantza cu simtzamintele infiripate in sufeltul omului de rind, atunci cind este expus la grandoarea civilizatiei noastre. Toate astea ciupesc o coarda melancolica in harpa sufletului meu.

De ce ? pentru ca pentru mine este un simtamint de alegere benevola de integrare, de participare activa in trairea scopului nostru pe acest pamint.

Oare lumea materiala ne slefuieste viata spirituala, sau vice versa ?

Nedreptate cu doua taisuri ...

Pe Internet întâlnim multe persoane interesante. La prima vedere toate au calitãti nemaiîntâlnite. Totusi, ne plângem cã nu ne gãsim perechea. Nu pentru cã am fi mai buni decât ceilalti, ci pentru cã suntem convinsi cã ne cunoastem pe noi însine la perfectie si suntem siguri ce vrem în viitorul nostru apropiat sau îndepãrtat. Toti dorim sã ne simtim inspirati, conectati, sã apartinem, sã ne fie cunoscutã si înteleasã constitutia noastrã fizicã, spiritualã si sentimentalã. În cãutarea noastrã îndârjitã, ne uitãm la o pozã si la o descriere scurtã si, în mod spontan, suntem convinsi cã stim si întelegem acea persoanã. Ba mai mult, construim o imagine completã (si fantezistã) a acelei persoane, încât, la întâlnire, acea persoanã nu are nici o sansã de a câstiga fiind ea însãsi.

Se spune cã atractia între noi este dictatã de compozitia noastrã geneticã, astfel încât progeniturile noastre sã aibã un cod genetic mai complex, mai sãnãtos. La fel, valorile, credintele si standardele pe care ni le impunem trebuie sã se complementeze. Prin unirea noastrã crestem si ne dezvoltãm. Stagnarea duce doar la înstrãinare, care consumã si distruge relatia.
Nici unul dintre noi nu ne-am lãsa înconjurati de oameni cu care nu ne potrivim pe plan intelectual, afectiv si fizic, în care nu gãsim valori si personalitãti asemãnãtoare. Mai mult, ca partener este drept sã ne fie si plãcut la vedere. Asta nu înseamnã cã suntem superficiali si pretentiosi. Suntem fiinte complexe. Este natural sã dorim pe cineva care sã se armonizeze cu noi, în toti centrii fiintei noastre. În vânãtoarea noastrã pentru partenerul ideal, oare lãsãm timp ca sã fim siguri cã alegerea am fãcut-o constienti de ceea ce ne asteaptã? Nu cumva fortãm lucrurile numai pentru cã ne serveste nouã interesul? Suntem realisti? Cine suntem? Ce ne-a adus pe meleagurile acestea? Ce dorim? Suntem pregãtiti pentru orice eventualitate? Ar trebui sã stim. Ar fi nedrept pentru celãlalt.

Seductia momentului ...

Ce rapidã este seductia momentului, când te îndrãgostesti la prima vedere, si cât putin efort facem sã pãstrãm acest dar, de a fi iubiti.
Alteori, trecem la extrema opusã, fiind cei ce sufocã un suflet, pe care noi suntem convinsi cã-l meritãm. De ce nu ne dãm seama la timp cã orice decalaj în intensitatea sentimentelor unui cuplu poate duce la destrãmarea relatiei, dacã nu existã dãruire neconditionalã si rãbdare de om sfânt? Trecem prin lumea asta oferind si primind, dãruind si cerând, si greu ne dãm seama cât de simplu ar fi dacã ne-am lãsa dusi de valurile vietii, dãruindu-ne fãrã a cere nimic în schimb. Cei ce ne-ar aprecia ne vor fi pururea alãturi, si cei ce vor fi prea orbi sã ne vadã ne-ar lãsa în pace.

În câteva cuvinte, ne subjugãm singuri credintei cã meritãm iubirea cuiva, fãrã sã le dãm de stire cã existãm, sau trãim pururea dezamãgiti cã sufletul pereche nu ne-a gãsit încã. Oare deschidem noi deajuns ochii si inimile?

Talentul de a nu stii sa scriem

Initial, aceasta colectie de ginduri le-am scris drept comentariu pentru un alt blog, scris de o amica, pe care am ajuns sa indragesc din ce in ce mai mult cu fiecare discutie ce o avem. Voi scrie despre ea mai detailat alta data. Acum, ma voi adresa amicei mele direct.

Prietena draga. Sa stii ca am descoperit ceva foarte interesant, cred eu. Am descoperit ca avem ceva in comun. Am descoperit in tine tocmai ce credeam ca este unic mie, sau mai bine zis, ce credeam ca numai eu voi face, eventual. Anume, a scrie, cursiv, ignorind punctuatie, ignorind structura, ignorind formalitati.

De mici copii si pina la adinci batrineti ni se cer anumite stiluri de scris, ni se cere sa ne conformam anumitor reguli, cum am umple tochitura de ginduri in tavi de tabla . Credeam ca eu voi fi singurul rebel, primul care va scrie, doar asa, insirind gindurile, asa cum vin, asa cum pleaca, asa cu se intortochiaza in mintea mea. Nu-s singurul ce scrie fara intoarcere la cele scrise in graba, pentru a ajusta expresii pe ici pe colo, de a impodobii sau a ciopirtii roadele abundente ale facultatii noastre. Am descoperit ca avem acelasi talent. "Talentul de a nu stii sa scriem". Repet, este un talent .... de a nu stii sa scriem !!!.