Dor de casa, de acasa ...

Avem destul de des simtamintul de dor de casa.

Eu merg "acasa" macar la un an jumate. Daca trec doi ani, simt ca ma diluez ca ca un cub de zahar in ceaiul fierbinte, ca ceva ce este dincolo, peste hotare, "acasa", ma mistuieste, ma soarbe de viu. Asa ca, ma iau de turul pantalonilor, imi fac bagajele, si cu inima tinjind dupa locurile natale, suport tot ce e de suportat pe drum:

- Lipsa de consideratie a companiilor de avioane sa imi ofere un pat sa dorm, ci sa ma inghemui linga alte suflete, ca o sardina, pina coborim iar pe un tarm strain sau tinta finala.
- Nesuferirea vamesilor care isi bag nasurile in toate, pina si in cutia cu prezervative, poate poate ii pasez o bancnota de 20 de dolari sa se faca ca nu vede.
- Lacomia taximetristilor ce fac orice sa te mulga de citiva dolari, si daca nu le arati o fatza aspra sau o atitudine de bataus, sa te fure de bagaje, sau mai rau.
- Mizeria din trenuri, autobuze, toleibuze, si mirosul ingrozilor al oamenilor ce nu-si pot permite o baie zilnica.
- Lacomia prietenilor si chiar a rudelor, dorinta lor de a obtine primele, si cele mai mari cadouri, asteptindu-te la coada ca la piine, la poarta parintilor, sau rudelor la care trag.
- Invidia, pina si a parintilor, ca tu traiesti "acolo", unde curge lapte pe strazi si mierea din stilpii casei.

Si uite asa, dupa citeva zile obositoare, dorul de casa, de "acasa", se diminuiaza, si imi doresc iar sa fiu departe de toate rautatile si suferintele de "acasa". Prefer sa fiu iar printre straini, unde vecinul imi spune buna dimineata si ma invita la o cafea, sau imi ofera un covrig peste gard, fara sa se uite cu ochii lacomi, daca li se pare ca am un pormonel gros. Si totusi, o fac la macar doi ani. Mi-e tot dor de "acasa".
Doamne da-ne tarie la toti, sa nu uitam ca totusi, buni sau rai, darnici sau lacomi, cineva totusi, ne asteapta ... "acasa".

Bancul Zilei

In padure, un iepuras statea turceste langa intrarea in vizuina si isi facea de lucru cu laptop-ul. Vine vulpea, il priveste mirata si il intreaba:

- Ce faci iepuras?
- Ce sa fac si eu... imi scriu teza de diploma!
- Zau? Si despre ce scrii tu la teza ta de diploma?
- Pai scriu despre cum maninca iepurii vulpi!
- Ha, ha, ha, ce tampenie!!! Cine o sa creada asa ceva?
- Daca nu ma crezi, hai cu mine in vizuina! Dupa numai cateva minute, iese iepurasul din vizuina si se aseaza din nou, de parca nu s-a intamplat nimic...

Mai trece ceva vreme, vine lupul:

- Ce faci iepuras?
- Ce sa fac si eu... imi scriu teza de diploma!
- Zau? Si despre ce scrii tu la teza ta de diploma?
- Pai scriu despre cum maninca iepurii lupi!
- Ha, ha, ha, ce tampenie!!! Cine o sa creada asa ceva?
- Daca nu ma crezi, hai cu mine in vizuina! Dupa numai cateva minute, iese iepurasul din vizuina si se aseaza din nou, de parca nu s-a intamplat nimic...

Mai trece ceva vreme, vine ursul:

- Ce faci iepuras?
- Ce sa fac si eu... imi scriu teza de diploma!
- Zau? Si despre ce scrii tu la teza ta de diploma?
- Pai scriu despre cum maninca iepurii ursi!
- Ha, ha, ha, ce tampenie!!! Cine o sa creada asa ceva?
- Daca nu ma crezi, hai cu mine in vizuina! Dupa numai cateva minute, iese iepurasul din vizuina si se aseaza din nou, de parca nu s-a intamplat nimic...

Daca aruncam o privire prin vizuina, putem vedea un petic de blana de vulpe, cateva coaste de lup, precum si o ciosvarta de urs. Alaturi, un leu cu burta plina, doarme.

Morala: Nu conteaza tema pe care o ai la lucrarea de diploma, conteaza pe cine ai ca indrumator!

Exercitiul mintii ...

Luni… trebuie sa schimb becul ars cu unul bun, aici in hol…ca si asa bietul meu prieten se straduieste sa-mi distinga trasaturile, pe intunericul asta…asa…ar fi bun un scaun la camerele astea inalte…dau teama, de tot ce tine de electricitate, la o parte…e…ce se poate intampla…schimb doar un bec…ma urc pe scaun si-ncerc sa-mi mentin echilibrul…zambesc…mi-am amintit de o povestioara spusa de ex-sotul meu…ceva cu profesoara de geografie, care-l ajuta sa schimbe becuri…deh, eu nu-s profesoara…incerc sa alung gandul si sa ma concentrez la ceea ce fac…ce fac ? a…da…schimb un bec…oare in ce parte se desurubeaza ?...in sensul invers al acelor de ceasornic ?...incerc, dar, ca un facut …incerc invers…si…se desprinde balonul de sticla de filet…sau cum s-or numi ?...ce importanta mai are ?...acum, cand am dat de bucluc ?...cum o sa scot eu filetul asta ?...abandonez…las sa atarne balonul de lustra…si lustra de tavan…urata treaba…imi fac iar curaj…urc pe scaun si incerc sa desurubez, cu mana protejata de o carpa…de ce ? nu stiu…asa am crezut ca-i mai bine…hai ca merge…ufff…am scapat si de data asta…pun becul cel nou…apas intrerupatorul si-mi fac cruce…fiat lux…si se facu lumina…da, da…cred ca e bun, totusi, un barbat la casa mea…macar stie sa schimbe becuri…si eu am invatat sa-l sustin, sa nu cada….biata doamna profesoara…m-a invatat, totusi, ceva…
Sorina (experienta de viata - 2 /17.04.2006)

Copilarie

Am mentionat mai devreme ca voi scrie o carte despre mine si viata mea. Uite citeva frinturi de ginduri, cind eram copil, si aveam intrebari ce nu erau raspunse de nimeni. L-am transpus in poezie.

Fiind asa saraci, faceam baie doar in lighean, si cind era un eveniment mai important, nunta, zi onomastica, trebuia sa fim "frecati bine", intro albie de rufe.

Amintire:
Eu si sora, pe la virsta de 7 ani, sora 8 jumate, la unchiu la bloc.

IN CADA

Doi copii se spala-n cada,
Vine tusha sa ii vada,
Ei ascunsi dupa cortina,
Au scapat cite-o basina !

Amintire:
Cred ca aveam 6 - 7 ani, poate mai mult. Seara trecuta m-am ambitionat si nu am vrut sa maninc copanul de gaina, ca voiam piept. Oare sa fi fost hormonii ? Asa de devreme imi placea pieptul ? :-) Eu dormeam in camera din fund (ultima camera), si ca sa ajung la bucatarie trebuia sa trec prin dormitorul parintilor.

IN PAT SE DOARME DOAR

Inca-i noapte si mi-e foame, ma strecor prin dormitor
Poate mama inca are cel copan ce-am refuzat
Impietrit ramin cu ochii, ce fac ei asa cu zor?
Mie imi tot zic ca joaca nu-i frumos sa faci in pat.

Amintire:
Parintilor le placeau sa puna oua la clocit, primaverile, sa avem gaini mai multe.
Pacatul mare era ca erau multe pisici prin vecini, si cit incerca tata sa scape de ele, (a si spinzurat citeva, detalii alta data), in tot sezonul de cotoit, ne trezeau pisoii de prin tufisuri si de pe acoperis mai in fiecare noapte.

PISICI SI VISE

Pisicutza pis pis pis
Te-am visat aseara-n vis
Tu pe streasana stateai
Si de jale miorlaiai

Amintire
De mult se cazneau satenii nostrii sa ne educe in religia ortodoxa. In sfirsit reusisera sa organizeze o scoala duminicala, cu toate ca autoiritatile si turcii tot incercau sa submineze acele necesitati. Se pare ca lipsa noastra de acasa era folosita pentru a se juca si ei. Stiu eu ?

INCA O PIINE

Am venit devreme-acasa, de la scoala ortodoxa,
Si mamica ma trimite piine sa aduc din sat
Dar de ce nu vine-afara ? Si eu vad o piine-n boxa !
Unde-i tata, ca si dinsul inca nu m-ambratisat?

Acum trebuie sa ma pregatesc de plecat la scoala.
Vor mai fi si alte amintiri.

ANAPODA ...

Uite ce anapoda poate fi omul. Sa nu rideti. Mai face omul gafe, dar ca asta, poate nu. Asteptam de luni de zile sa se redreseze ceva in relatia cu o prietena, si se pare ca fiecare apel este luat din ce in ce mai mult ca un deranj. Mi-am luat inima in dinti si i-am oferit, azi, de 1 Martie, libertatea de a iubii pe altcineva fara sa se mai simta obligta cu nimic fata de mine. Si cum nu imi veneau cuvintele potrivite, i-am scris o poezie. Anapoda suna, nu ?

Uite poezia, si judecati-ma voi. Sint acelasi prostutz care nu invata niciodata sa mai pastreze si ceva mister. Ma deschid ca o carte, ma citeste femeia si ma arunca la cosul de gunoi. Halal viata ! Tare anapoda !

Martisor 1 Martie 2006

Tu zici ca sint nemultumit, eu zic ca te vreau toata
Ca nu cu portia iubesc, si nici gramaj nu tzin,
Asa ca pina ma-ntzelegi, voi fi aici, si-odata
Un vis frumos se va-nplini, acum, doar un suspin.

Nu ti-am fost eu sa-ti fiu iubitul,
Cum tot sa-mpartasim as vrea,
Si deseori luasi cutitul
Sa tai cordonul, draga mea.

Eu sint aici, si azi, si miine,
Si tu in gind vei fi cu noi
Eu cu ai mei, ai tai cu tine
Pacat ca nu, noi amindoi!

Cind primavara dulce, vara
Si tomnile ne vor albii
Sa nu ma uiti, a mea Mioara
Caci te-am iubit si te-oi iubii

Cu lacrimi ce-mi cobor agale
pe-al meu braz iti daruiesc
Urare dulce, fii iubita
Cum doar eu insu-mi te iubesc

Caci, ca un semn, in gradinita
Un ghiocel a rasarit.
Imi spune ca a mea fiinta
Ce am iubit, m-a parasit.

In par ti-as prinde ghiocel
Dar si de el mi-e mila
Doi singuratici, eu si el
In singura idila.

Ramii cu bine draga mea,
Ramineti voi cu bine
Caci v-am iubit, si tu, si ea
Si-cum .....doar eu, cu mine !

TIMPUL DE LUAT TAURUL DE COARNE

Nu stiu ce m-a apucat ! Am un sentiment ciudat. Un fel de dualitate de ginduri. Pe de o parte ma simt ca un magar ce se retrage de lume sa dea ortul popii, undeva in ceatza departe de toti inclusiv cei dragi. Pe de alta parte, ma simt ca un pui de vultur ce se cazneste din toate puterile sa sparga coaja oului, sa ia o gura de aer.

Sint pe punctul de a scrie pentru posteriate evenimentele din viata mea, inclusiv gindurile, sentimentele, succesele si esecurile din unltimii 56 de ani. In ce format inca nu stiu, dar o carte, cred ca ar fi o idee buna. Imi voi pune aici frinturi din trecutul meu, poate prea prescurtate pentru cei ce nu ma cunosc personal, dar oricum, vor aparea pe aici sa nu fie uitat. Eventual voi face un site special pentru a colecta date despre mine de la prieteni, rude, cunostinte si necunoscuti care doresc sa isi spuna parerea despre mine, conversatii ce merita mentionate, inclusiv gafe din trecut. Credeam ca ma cunosc. Cred ca ma cunosc. Doresc sa ma cunosc mai pe deplin. Asa ca, va rog sa adaugati comentarii, cit mai multe, cit mai detailate, si daca va aduceti aminte, continind cit mai exact data si timpul. Ma las pus sub lupa, sa vad ce iese.

Incep cu o poezie, inca neterminata.

STIGATURA DE NALUCA

Pe peron pasii agale. Inima nu ma imbie.
Nu ca nu-i de caramida, nici ca praful as stirnii,
Ci ca simt ca pasul duce, unde nu mi-e bine mie,
Unde departarea sterge amintirea cea dintii.

Un pupic, o-mbratisare, inca unul, una iar,
Ma luptam cu mine insu-mi sa ramin, sa nu mai plec,
Mina inclestata-n mina, ...sa ma duc si sa vin iar?
Sfisiat simteam amorul sub doi ochi ce ma petrec.

Urc o treapta, inca una, simt valiza tot mai grea,
Parca-mi spune ca peronul ii spoteste ca fac rau,
Sa pretind ca nu-i biletul? sa il fac pierdut cumva?
Oare imi refuz eu insu-mi bunul dat de Dumnezeu ?

Cu bagajul in cabina, disperat o iau de mina,
O sarut, si ea ma lasa, eu o string dar o simt rece.
Trenul clantzana alene, simt cum se desface-o frina
Fug sa o petrec. Pe scara, ii mai fur un tzuc, chiar zece.

Ea, dispare, jos, in spate, eu fug iute pe coloare.
Fiecare scoate capul. Eu, dau doar de-o crapatura,
Si cum din privire-mi fuge a mea dulce creatura,
Ii strig numele orbeste, intro ultima fortare.

( to continue ... )

REFLECTARE

Stau aici impachetat, cu plapuma pe umeri, asternuta pe genunchi, strecurata sub talpi, tindind doar cu coatele bogatia asta se puf. Orice fac, orice gindesc nu ajuta sa ma separ de o stare stranie. Stau aici, ghemuit, la parter, singur, toti sint plecati. Icerc sa recapitulez evenimentele zilelor trecute, sa imi dau seama unde am gresit. Oare am facut bine ? Oare am facut rau ? As putea intra in detalii, (unele chiar ar fi hazlii), dar, faptul cel mai important este ca, acum, ma simt ca un copil neputincios.

Umblam brambura pe Internet cautind ceva ce sa ma veseleasca, sa ma distraga de la raceala de acum. Am dat de articole frumoase, de poze ce iti inspira setea de a calatorii, dar nu am gasit nimic ce ma poate smulge din starea mea de acum. Am decis sa nu mai apelez la alte resurse, ci sa scotocesc in sufletul meu sa vad ce gasesc.
Uite rezultatul:


REFLECTARE
Autor: OmBunDarCuLipsuri

Ma tot uit la coala alba, si-a decide nu mai pot,
Un desen sa fac pe coala, de o zina, sau despot?
Dar de-as scrie'o poezie, oare va dezvaluii,
Cu destule amanunte, ce-i puterea de-a iubii?

Coala alba sta tacuta, o privesc si ma priveste.
Sintem doua coli, si dinsa, si-al meu suflet despuiat.
Ginduri vin, si trec aiurea .... oare cine ma iubeste ?
Multumit ca n-am raspunsuri, merg la patu-mi, impacat.

Si cu perna'n bratze cuget, "dar si miine e o zi",
Cu elan voi face patul, dornic, de-a iesii, la aer
O'ntrebare ma framinta, sanatos e de-a dori ...
Ca sa fi iubit, ... aiurea, eu tot sint luat de fraier.

Optimist am fost o vreme, pus-am inima in tot,
Oferit-am si iubire, si raceala de despot.
M-am deschis ca trandafirul, oferind ceva frumos.
Ma inchid acum, mi-e teama, si mi-e frig, nu-s sanatos !

Singuratic, tremur, febra, m-a cam scuturat de-o vreme
Si nu-i nimeni sa-mi ofere, nici macar un ceai caldutz
Unde-s cei ce le-am fost sprijin, chiar si fara sa ma cheme?
Ce'ntrebare puerila, ... si ma simt, doar un prostutz !

In cautarea unei muze ...

Deoarece sint lipsit de inspiratie, voi incepe cu o pozie citita in blogul unei priete dragi, fosta mea muza literara, muza ce pina in Septembrie anul trecut imi dadea taria de a-mi lua inima in dinti sa pun pe hirtie ( blog ) gindurile mele, fie ele fericite sau lugubre. Pina cititi poezia de jos, voi incerca sa sar peste pesimismul ce ma cuprinde in momentul de fatza.

Barbatilor interesati in a stii mai multe despre natura relatiilor sexuale intre ei si genul feminin, uite un link interesant. Puteti sa adaugati si voi cometariile despre articol, si chiar, comentarii la comentariile deja scrise.


CLARIFICARE CITITORILOR

!!! NU, NU AM PROBLEME SEXUALE !!!
Linkul este aici ca o resursa de intzelegere a sexualitatii barbatului.
Deci, este de folosinta si barbatilor si femeilor.

Copiati linkul de mai jos in Internet Explorer sau Mozila:

http://www.topsanatate.ro/article.php/nesiguranta_sexuala_masculina/?id=19738

ULTIMA SCRISOARE
(Mihai Beniuc)

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi..., câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
'Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles..., de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întâmplare, rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: "Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blândă, şi senină.

Iar când viaţa va fi rea cu tine,
Când or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormânt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Optimizmul ...

O voi face pe prostul de data asta. Nu ca n-as fi. Cred ca nu exista o prostie omeneasca mai mare decit cea ce ma stapineste acum. Totusi, voi pornii de la afirmarea ca nu am nici o idee ce este optimizmul, ce ar putea fi sau ce are trebuii sa fie acest optimism. Am inceput sa scriu aici, ca sa ma gasesc scriind, simtind nevoia sa ma exprim, sa impartasesc, sa fac risipa de cuvinte, poate poate, printre diaria asta de cuvinte insirate gasesc si eu intzelesul omptimismului.

Aud in stinga si in dreapta ca lumea este in general optimista, ca optimismul rezolva totul, te face mai creativ, mai productiv, mai vazut, mai important, mai bogat, mai inteligent, mai intzelept, mai stapin pe tine, mai fericit.

Oare optimismul este la radacina fiintzei umane? Oare este optimismul ceva interiorizat ca o cutie pandora de unde iei toate resursele necesare sa devii ceea ce vrei sa devii ? Oare, si eu la rindul meu ar trebuii sa fiu mai optimist ?

Nu sint deja ? Sint dar nu imi dau seama? Ar trebuii sa fiu daca nu sint?

Vad plancarde scrise si pictate sau compuse in multimedia cu culori stridente, melodii sacadate si combinatii de cuvinte ce iti sfredelesc creierul sau te transpun intro lume ireala, te fac sa iti ploua in gura sau iti intorc stomacul pe dos. Fiecare vrea sa te convinga ca produsele, serviciile si intentiile lor sint superioare.

Oare, cu optimism au fost toate astea create ?

Multi se caznesc sa promita prin cuvinte cit mai frumoase, mai convingatoare ca iti vor binele, ca sint in tabara ta, ca stiu mai bine ce trebuie sa faci sa fii fericit.

Oare, optimismul vor sa ti-l ridice?

Te aflii intro relatie, te manifestezi asa cum iti dicteaza caracterul, te lasi dus de valuri si nu pui opreliste la nici un sentiment, lasi inima sa se inunde cu prezenta celuilalt, mintea nu se mai abate la altcineva, fiinta intreaga se cutremura de dorinta da a apartine total acelei fiintze. Ceva nu este perfect. Ti se aduc reprosuri. Reactionezi adaptindu-te noilor cerintze. Incepi sa abandonezi unele preconceptii de dragul de a fi totul bine. Devii mai atent la ce spui, la ce faci. Ajustezi planurile facute de ani sa mentina relatia cit mai inclusiva. Incet incet ceva se strecoara in tzsatura fintzei tale facindu-te mai dependent, mai nesigur de ce va aduce viitorul. Devii mai setos sa stii daca toate sacrificiile se merita, de ce visele isi pierd farmecul de ce realitatea pare mai dura, de ce trebuie sa pui un efort mai mare sa mentii relatia.

Nesiguranta zilei de miine ...

La prima vedere, este doar o expresie … citeva cuvinte aparent legate laolalta cu un scop anume. Totusi, daca descoasem un pic expresia, multe intzelesuri pot fi descoperite. Uite citeva:

- "One way" love.
Te simti singur, nostalgic, dornic de o schimbare in viata. Distras de ocupatii mondene, nu dai atentie timpului ce tot trece pe linga tine. Te complaci totusi cu viata, aparent monotona, ca o ciocirlie, care zi de zi se inalta spre soare si incinta natura cu cintecul ei. Te vezi in ochii altora, te simtii in inima altora si esti multumit.
Tocmai cind nu te astepti, tragindu-ti sufletul dupa un zbor si mai inalt, si mai obositor, multumit ca te-a vazut lumea de pe un orizont si mai larg, o pana-ti pluteste pe sub barbie, ridici ochii, si, si .... inima iti face HAC. Soarele parca dogoreste mai tare, briza nu o mai simti, ochii iti scinteie ca doi jaratici. Inima iti bate in piept nebuna, parca gata de a iesi in intimpinarea cuiva, lasind in urma trupul frint, iepuizat.
Zi de zi, seara de seara, zborurile au un scop, au o destinatie, au o dedicatie pentru ciocirlia ce tot aterizeaza pe gardul vecin. Penele parca ii stralucesc mai aprig, mersul parca-i mai tazantos, cintecu-i parca mai zglobiu pe zi ce trece. Intro zi i te alaturi, imbinind cintec si filfiit de aripi, simtindu-te trup si suflet acelei noi aparitii in viata ta. Zi de zi zborurile sint mai lungi, cintecele mai duioase, inima iti trepideaza ca frunza in vint, si fiecare se intoarce obosit pe gardul lui. Orice efort de a ateriza impreuna este evitat, orice vibratie mai intensa in cintecul tau o face sa aterizeze mai departe ... iar tu, te tot intrebi... cit va mai dura ?

- Schimbarea brusca a obligatiilor si dependinta "fericirii" de ceva nou.
Un copil rasfatzat de parinti de mic copil ajunge la virsta cind is se cere sa participe in obligatiile familiei. Fiind rasfatzat is se pare nedrept o asemenea cerinta, si repetat nu face ce is se zice, cum sint copii de cind lumea, anti-autoritari. Parintii pun aceste noi obligatii ca ceva de necontestat, sau si mai rau, amenitza copilul ca daca nu face ce i se spune, nu mai are ce cauta acasa.

- Reflectarea starii sufleteasti a unei persoane care a ajuns la o rascruce de drumuri in viata.
Un calator caruia nu ii sint familiare impejurimile, in genunchi se coboara rostind o rugaciune de disperare la picioarele troitzei de lemn.

- Schimbarea, chiar si temporara a situatiei financiare.
De ani de zile, venitul vine dintrun salariu, sau doua, meritate sau nu. Viitorul pare roz, un numar de vise par realizabile. Intro buna zi o restructurare sau saritul mustarului sefului aduce somajul. Cerul se inoureaza, tunetele reprosurilor partenerului se aud tot mai aproape, mai amenitatoare. Aparent toate planurile facute sint date peste cap.

- Alte exemple vor urma, cu timpul ...

Oare este nesiguranta momentului, sau exteriorizarea nevoii fiecaruia de o asigurare periodica ca viitorul ii va aduce ceva mai bun ?

How much is too much ...

Often we are letting ourselves carried by the waves of our lives, carelessly and passively observing the world, or we busy our lives so much that we risk isolating ourselves from those to whom we are dear. Deciding to either let ourselves carried away uncontrollably in the game of life or pushing own thirst for self improvement to the limits can frequently have disastrous consequences.

Yet, seldom we pull back from our daily lives and evaluate our actions and reactions relating to other people. Little we realize that we and our friends affect each other in ways that we can't even imagine. We can become the world to some and others can become our world. The missmatch between the singular and plural was intentional.

Day in, day out, we meet scores of people, each one bringing along a rainbow of attributes, good and bad, and anywhere in between. More we know these people, more we credit them with merit badges of "desirable as a friend". More people fall in the background, more we discredit them with badges of "questionable friend". We tend to evaluate our friends according to our needs. To accomplish our goal, we either come up with a ridged set of rules of what a friend should be, or conveniently copy from others the trend of discarding the second and third best friends in favor of the one we perceive as first. Even more often, we impose our decisions on to others, demanding to be ourselves raised in their eyes and souls as their "bestest" friend.

All is well in a friendship as long as no obstacles are encountered. We become comfortable in the relationship taking for granted each other and days or weeks pass till we bring into the relationship something new, something romantic, something useful. Yet, God forgive our friends show weaknesses, we quickly remove them from the pedestals we sat them on. And than, a rainstorm of attributes are hurryingly attached to the person and often our frustration is communicated in rude and derogatory words. Suddenly we feel threatened by the loss of our friendship, the only one we strived to maintain, finding ourselves alone and feeling unloved and worthless.

One would argue that selfishness is a good thing, necessary for survival. Is it ?
Another would argue that friendships must be left alone, to grow or die at it's own pace. Should it be?
Yet another would argue that friendships should be built from the ground up, with patience, joy, and if necessary, with lots of sweat.

What do you think :

- Do we put ourselves in the skins of our friends, trying to feel what they feel ?
- Do we choose our words carefully or we succumb to the rush of digging into the hidden vocabulary of forbidden words ?
- Do we choose our words too carefully, willing to draw a better picture of ourselves?
- Do we take the time to define what we really need and how a friend fits in our scheme of things ?
- Do we commit ourselves to a relationship or we play by ear, hoping for the best ?
- Do we know what we want from our friends ?
- Do we know what our friends want from us ?
- Do we know what we have to offer ?
- Do we fit in their time tables ?

Care pe care, intrebare eterna ...

Acum citeva luni am ajuns fara stire abonat la un editorial numit Raspandacul.
Saptamina cu saptamina, de la editorial la editorial, simt ca trec pe acolo din ce in ce mai des sa imi imbib buretele asta setos de cunostinte localizat in tartagutza mea. Azi, intrun moment de luciditate copilareasca am realizat ce ma atrage pe acolo. Este dorinta mea de a-mi umple sufletul cu melancoliile altora.

Fiind un romantic incurabil, citesc unele articole si ma simt renascut, ma simt dornic de a cunoaste lumea prin prizma ochilor altora. Descoper miriade de nuantze in cultura, vorbirea, obiceiurile, visele si revelatiile fiecaruia. Imi place sa simt amprentele lasate de lumea materiala in sufletul fiecarui om.

Este usor sa te miri si sa te crucesti de realizarile marilor arhitecti, desenatori, sculptori sau scriitori. Dar mai intensa este abandonarea personala, deschiderea sufletului, intrarea in rezonantza cu simtzamintele infiripate in sufeltul omului de rind, atunci cind este expus la grandoarea civilizatiei noastre. Toate astea ciupesc o coarda melancolica in harpa sufletului meu.

De ce ? pentru ca pentru mine este un simtamint de alegere benevola de integrare, de participare activa in trairea scopului nostru pe acest pamint.

Oare lumea materiala ne slefuieste viata spirituala, sau vice versa ?

Nedreptate cu doua taisuri ...

Pe Internet întâlnim multe persoane interesante. La prima vedere toate au calitãti nemaiîntâlnite. Totusi, ne plângem cã nu ne gãsim perechea. Nu pentru cã am fi mai buni decât ceilalti, ci pentru cã suntem convinsi cã ne cunoastem pe noi însine la perfectie si suntem siguri ce vrem în viitorul nostru apropiat sau îndepãrtat. Toti dorim sã ne simtim inspirati, conectati, sã apartinem, sã ne fie cunoscutã si înteleasã constitutia noastrã fizicã, spiritualã si sentimentalã. În cãutarea noastrã îndârjitã, ne uitãm la o pozã si la o descriere scurtã si, în mod spontan, suntem convinsi cã stim si întelegem acea persoanã. Ba mai mult, construim o imagine completã (si fantezistã) a acelei persoane, încât, la întâlnire, acea persoanã nu are nici o sansã de a câstiga fiind ea însãsi.

Se spune cã atractia între noi este dictatã de compozitia noastrã geneticã, astfel încât progeniturile noastre sã aibã un cod genetic mai complex, mai sãnãtos. La fel, valorile, credintele si standardele pe care ni le impunem trebuie sã se complementeze. Prin unirea noastrã crestem si ne dezvoltãm. Stagnarea duce doar la înstrãinare, care consumã si distruge relatia.
Nici unul dintre noi nu ne-am lãsa înconjurati de oameni cu care nu ne potrivim pe plan intelectual, afectiv si fizic, în care nu gãsim valori si personalitãti asemãnãtoare. Mai mult, ca partener este drept sã ne fie si plãcut la vedere. Asta nu înseamnã cã suntem superficiali si pretentiosi. Suntem fiinte complexe. Este natural sã dorim pe cineva care sã se armonizeze cu noi, în toti centrii fiintei noastre. În vânãtoarea noastrã pentru partenerul ideal, oare lãsãm timp ca sã fim siguri cã alegerea am fãcut-o constienti de ceea ce ne asteaptã? Nu cumva fortãm lucrurile numai pentru cã ne serveste nouã interesul? Suntem realisti? Cine suntem? Ce ne-a adus pe meleagurile acestea? Ce dorim? Suntem pregãtiti pentru orice eventualitate? Ar trebui sã stim. Ar fi nedrept pentru celãlalt.

Seductia momentului ...

Ce rapidã este seductia momentului, când te îndrãgostesti la prima vedere, si cât putin efort facem sã pãstrãm acest dar, de a fi iubiti.
Alteori, trecem la extrema opusã, fiind cei ce sufocã un suflet, pe care noi suntem convinsi cã-l meritãm. De ce nu ne dãm seama la timp cã orice decalaj în intensitatea sentimentelor unui cuplu poate duce la destrãmarea relatiei, dacã nu existã dãruire neconditionalã si rãbdare de om sfânt? Trecem prin lumea asta oferind si primind, dãruind si cerând, si greu ne dãm seama cât de simplu ar fi dacã ne-am lãsa dusi de valurile vietii, dãruindu-ne fãrã a cere nimic în schimb. Cei ce ne-ar aprecia ne vor fi pururea alãturi, si cei ce vor fi prea orbi sã ne vadã ne-ar lãsa în pace.

În câteva cuvinte, ne subjugãm singuri credintei cã meritãm iubirea cuiva, fãrã sã le dãm de stire cã existãm, sau trãim pururea dezamãgiti cã sufletul pereche nu ne-a gãsit încã. Oare deschidem noi deajuns ochii si inimile?

Talentul de a nu stii sa scriem

Initial, aceasta colectie de ginduri le-am scris drept comentariu pentru un alt blog, scris de o amica, pe care am ajuns sa indragesc din ce in ce mai mult cu fiecare discutie ce o avem. Voi scrie despre ea mai detailat alta data. Acum, ma voi adresa amicei mele direct.

Prietena draga. Sa stii ca am descoperit ceva foarte interesant, cred eu. Am descoperit ca avem ceva in comun. Am descoperit in tine tocmai ce credeam ca este unic mie, sau mai bine zis, ce credeam ca numai eu voi face, eventual. Anume, a scrie, cursiv, ignorind punctuatie, ignorind structura, ignorind formalitati.

De mici copii si pina la adinci batrineti ni se cer anumite stiluri de scris, ni se cere sa ne conformam anumitor reguli, cum am umple tochitura de ginduri in tavi de tabla . Credeam ca eu voi fi singurul rebel, primul care va scrie, doar asa, insirind gindurile, asa cum vin, asa cum pleaca, asa cu se intortochiaza in mintea mea. Nu-s singurul ce scrie fara intoarcere la cele scrise in graba, pentru a ajusta expresii pe ici pe colo, de a impodobii sau a ciopirtii roadele abundente ale facultatii noastre. Am descoperit ca avem acelasi talent. "Talentul de a nu stii sa scriem". Repet, este un talent .... de a nu stii sa scriem !!!.